România literară nr. 40 din 8 octombrie 2003

---

LA O NOUA LECTURA de Alex. Ştefănescu

Petre Ţuţea

Petre Ţuţea (născut la 6 octombrie 1901 în comuna Boteni din judeţul Argeş, în familia unui preot ortodox) a făcut parte, în perioada dintre cele două războaie mondiale, din elita intelectuală a ţării. Studiase Dreptul la Cluj, se iniţiase în istoria formelor de guvernământ la Universitatea “Humbold” din Berlin şi devorase pe cont propriu mii de cărţi, ajungând încă înainte de a împlini treizeci de ani un erudit. Gânditor original, considerat un “geniu al oralităţii”, naţionalist fervent, deopotrivă sincer şi declamativ, prieten al lui Nae Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui - Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica ş. a. -, s-a bucurat de recunoaşterea contemporanilor. În timpul lui Ion Antonescu a fost director în Ministerul Economiei. După instaurarea regimului comunist a căzut în dizgraţie şi a avut de suferit represalii drastice, fiind anchetat, bătut şi întemniţat. În cursul a 13 ani de detenţie (1948-1953 şi 1956-1964) a trecut prin penitenciare din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud, cunoscute ca locuri de exterminare a deţinuţilor politici. A reuşit să supravieţuiască şi, mai mult decât atât, să continue să vorbească celor din jur, deţinuţi şi gardieni, despre credinţa sa în destinul poporului român şi în valorile creştinismului. O frază rostită de el în închisoare a rămas celebră: “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!”

Eliberat în 1964, a dus o viaţă de proscris. Locuia într-o garsonieră modestă de la ultimul etaj al unui bloc de lângă Cişmigiu (str. Episcop Ambrozie nr. 2-4, etaj VIII, apart. 49, sector 1, Bucureşti) şi, neavând dreptul să publice, trăia aproape exclusiv dintr-un ajutor bănesc dat de Uniunea Scriitorilor. (“Îl găseam aproape zilnic - îşi va aminti peste ani Horia Stanca - la restaurantul-cantină al Uniunii, unde el lua masa şi unde ne procuram amândoi alimente pentru acasă de la bufetul restaurantului. Îl vedeam, înalt, spătos, mai subţirit, stând frumos la coadă între colegi tineri şi foarte tineri, nici unul deajuns de politicos să-i cedeze rândul. Majoritatea acestora n-avea idee cine era...”).

După 1989, a fost redescoperit de societatea românească, datorită zelului unor studenţi (Marian Munteanu, Radu Preda ş.a.) care au văzut în el un mentor şi un vizionar şi i-au consemnat cu evlavie enunţurile apodictice. Atrase de excentricitatea personajului şi de poziţia lui anticomunistă tranşantă, presa scrisă şi televiziunea au dat amploare redescoperirii. În unele zile Petre Ţuţea era vizitat şi de câte opt-zece ziarişti, care îi solicitau declaraţii sau interviuri. Situaţia lui materială a rămas însă la fel de precară. Într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran în 1990, există un post-scriptum edificator: “Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş: poate să-ţi servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna. Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu. Într-o proprietate a lui Emil Cioran nu mă simt chiriaş.”

A murit în dimineaţa zilei de 3 decembrie 1991 şi a fost înmormântat, aşa cum şi-a dorit, în satul lui natal, Boteni, unde trupul neînsufleţit i-a fost dus cu un car tras de boi.

Spectacolul Petre Ţuţea

Laurenţiu Ulici îi considera pe români o combinaţie nefericită de Mitică şi Hyperion. Petre Ţuţea era o combinaţie de Mitică şi Hyperion fericită. Frivolitatea îl făcea disponibil pentru aventuri ale gândirii pe care spiritele grave le evită, din teama căderii în ridicol. Eliberată de obligaţia de a argumenta fiecare afirmaţie, de-a o integra într-un sistem, de-a o situa într-o tradiţie etc., inteligenţa lui ajungea repede foarte departe. O foaie de hârtie ridicată de vânt în văzduh zboară uneori mai spectaculos decât un avion sofisticat.

Opera sa, aproape exclusiv orală, ceea ce înseamnă de obicei volatilă, destinată uitării, cuprinde mai multe fraze memorabile decât tratatele atent elaborate ale altora. Vorbind liber, improvizând, reacţionând spontan la spusele celor din jur, filosoful îşi crea de fapt ocazii de a atinge esenţialul.

Concret, ce făcea Petre Ţuţea? Gândea cu glas tare. Nu singur, ci în prezenţa unor ascultători mai mult sau mai puţin competenţi, acceptaţi cu largheţe şi ca interlocutori. Din opera lui fac parte şi replicile - reale sau virtuale - ale celor care îl înconjurau, ca şi atmosfera - de comuniune sufletească, de admiraţie şi uneori de exaltare - instaurată în cursul insolitelor talk-show-uri.

Faptul că filosoful nu scria, ci vorbea, şi că avea în jur un grup de admiratori-discipoli i-a determinat pe mulţi comentatori să-l considere “un Socrate român”. Petre Ţuţea, deşi în mod vizibil flatat, a respins, şi pe bună dreptate, această sintagmă. El nu făcea maieutică, ci enunţa adevăruri, pe un ton sentenţios-testamentar, uneori cu inflexiuni clovneşti.

După 1989, din cauza vârstei şi a suferinţelor îndurate de-a lungul anilor, vorbitul însuşi devenise pentru el un chin. Un film (difuzat şi de televiziune) îl înfăţişează cu puţin înainte de moarte stând în pat şi ridicându-se cu greu într-un cot pentru a-şi vedea interlocutorii. Viaţa abia mai pâlpâie în trupul doborât de bătrâneţe.

Dar ce frumos pâlpâie! Numai plecând de la acele ultime secvenţe şi făcând un efort de imaginaţie putem reconstitui ceva din ceea ce a însemnat prezenţa lui Petre Ţuţea printre contemporani. Filosoful, care era şi un pedagog, reuşea, fără îndoială, nu numai prin cuvinte, ci şi prin gesturi, printr-un misterios fluid al personalităţii lui, să încarce clipa de sens şi să transmită celor din jur o încredere în capacitatea lor de-a gândi, un entuziasm al comunicării, o iluzie binefăcătoare că inteligenţa învinge totul.

Discursurile lui Petre Ţuţea nu erau niciodată banale, dar desprinse de o anumită ambianţă afectivă, de reverbaţia lor în rândurile asistenţei, îşi pierd mult din forţa magică pe care le-o atribuie martorii. Ideile filosofului sunt idei trăite, greu de înţeles în afara unei stări de beatitudine colectivă.

Cei care au alcătuit cărţi din afirmaţiile lui Petre Ţuţea, notate, stenografiate sau înregistrate pe bandă magnetică, s-au folosit, cu devotament, dar şi cu ingeniozitate, de toate mijloacele posibile pentru a ni-l înfăţişa pe filosof în firescul şi imprevizibilitatea manifestărilor sale. Au evocat împrejurările în care au fost elaborate sau improvizate textele, au recurs la portretistică, au făcut mărturisiri - unele exaltate - în legătură cu ce simţeau în prezenţa “înţeleptului”. ªi totuşi au reuşit doar într-o anumită măsură să ne transmită forul existenţial al spectacolului Petre Ţuţea.

Teribilism afirmativ

În volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, cele mai dinamice şi captivante sunt interviurile, tocmai pentru că îl prezintă pe filosof gândind la scenă deschisă. Gândirea lui Petre Ţuţea este discontinuă, aforistică, animată de un paradoxal teribilism afirmativ. Într-o epocă nonconformistă, în care nonconformismul a ajuns o profesie (ca în cazul lui Emil Cioran), Petre Ţuţea ne epatează prin conformismul lui ofensiv, spectaculos. Filosoful afirmă valorile tradiţionale cu aplombul şi uneori cu agresivitatea despre care credeam că sunt proprii numai contestatarilor. Acest aer de bravadă în susţinerea unor idei de bun-simţ, aproape unanim acceptate constituie o surpriză şi însufleţeşte ceea ce părea convenţional.

Petre Ţuţea îşi declară, de exemplu, cu o energie polemică ieşită din comun, dragostea - în fond, firească - pentru poporul român. Faimoasa lui frază rostită în închisoare - “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!” - este reluată în diferite alte formulări şi în diferite alte contexte, cu aceeaşi ostentaţie provocatoare, ca declaraţia de independenţă a unui adolescent:

“Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui!”;

“În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român; şi că, aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă, şi a făcut unitatea înaintea Unităţii Italiei... E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt.”;

“Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal... Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume.”

În mod similar este proclamată credinţa în Dumnezeu. Aureola de răzvrătit şi de erou care i s-ar cuveni mai curând unui ateu apare, surprinzător, pe creştetul unui susţinător pios al creştinismului (şi încă al unuia care acceptă din creştinism numai catolicismul şi ortodoxismul, dezavuând reformele lui Luther ca şi orice alte reforme):

“Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici cultura antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.”;

“Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. ªi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.”

S-ar putea ca acest spirit ofensiv cu care sunt proclamate valorile tradiţionale să se explice prin amintirea perioadei staliniste, în care era, într-adevăr, nevoie de curaj pentru a susţine că albul e alb şi negrul - negru. Dar şi mai sigur este că veşnica frondă ţine de structura însăşi a personalităţii lui Petre Ţuţea, un filosof cu vocaţia încrederii şi bucuriei născut într-un secol în care se cultivă plăcerea perversă a mefienţei şi dezolării.

Filosoful care se contrazice

De fapt, filosofarea lui Petre Ţuţea este o activitate lirică, bazată, e adevărat, pe o vastă, copleşitoare cultură filosofică, dar lipsită de orice preocupare de a crea un sistem. Ca un poet, filosoful se “contrazice” la tot pasul, instalându-se de fiecare dată, cu fervoare, în prezent. Într-o confesiune publicată cu puţin timp înainte de moarte în revista Memoria, el explică:

“Dar uite ce vreau să vă spun eu şi vă rog să o luaţi ca atare: nu-mi pot face autobiografia, fiindcă nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest! N-am nimic comun cu mine în trecut. ªtiţi când începe viaţa mea? Acum, când vorbesc cu dumneavoastră...”

Aceasta nu este numai reacţia unui om care refuză să-şi aducă aminte de ceva dezagreabil, ci o atitudine de intelectual modern, adept al improvizaţiei şi fragmentarismului. Ca şi colegii lui de generaţie, formaţi aproape toţi la şcoala lui Nae Ionescu, Petre Ţuţea sacrifică sistemul în favoarea autenticităţii, opera în favoarea vieţii. Dintre toţi, el este cel mai consecvent “trăirist”, întrucât, în mai mare măsură decât însuşi maestrul lui, şi-a asumat “nerealizarea” ca autor.

În aceste condiţii, nu trebuie să ne mire descoperirea unor flagrante contraziceri în textele lui Petre Ţuţea. Faptul că el proclamă egalitatea absolută a tuturor fiinţelor omeneşti - mediocre sau geniale - în faţa lui Dumnezeu şi că tot el îşi exprimă oroarea de egalitarism, faptul că pretinde recunoaşterea supremaţiei spiritului evreiesc în domeniul creaţiei religioase şi că vorbeşte în acelaşi timp de grandoarea inegalabilă a poporului român ş.a.m.d. nu trebuie să ne provoace acea stupefacţie pe care o avem în faţa unui obiect imperfect şi ireparabil. “Opera” lui Petre Ţuţea trebuie judecată ca un fascicul de enunţuri, fără altă legătură între ele decât simpla alăturare.

Iată încă un exemplu de contrazicere, şi mai frapant:

“La români prostia e o infracţiune, căci vorba-ceea. «Poţi umbla două ore în galop prin Bucureşti şi să nu dai de un prost.»”;

“şdupă alegerile din 20 mai 1990, care i-au readus pe comunişti la conducerea ţăriiţ: Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare...”.

Ceea ce contează este însufleţirea cu care face filosoful-poet fiecare afirmaţie, însufleţire care ni se transmite (dacă avem, bineînţeles, receptivitatea necesară), întrucât, ca fervoarea religioasă a unui credincios, nu suferă de cabotinism sau narcisism. Teribilismul lui Petre Ţuţea, departe de a exprima o vanitate deşănţată, ca la alţi autori, are o neaşteptată sfinţenie.

Enciclopedism şi pedanterie

În schimb, lucrările filosofice propriu-zise, redactate în stilul pe care Tudor Vianu îl numea “scriptic”, suferă de pedanterie şi de lipsă de inspiraţie. Rămas singur în faţa foii albe, cu stiloul în mână, Petre Ţuţea devine prizonierul fabuloasei sale erudiţii, care tinde să-l utilizeze ca pe-o marionetă pentru a se exprima prin intermediul lui, pentru a ieşi în sfârşit la lumină din întunericul memoriei.

Studiile şi eseurile din volumul Bătrâneţea şi alte studii filosofice sunt compromise de un enciclopedism excesiv. Există în cuprinsul lor şi “declaraţii” impetuoase, în binecunoscutul stil provocator al filosofului. Studiul Bătrâneţea începe, de pildă, cu o mărturisire scandaloasă:

“Ce m-a determinat să întocmesc această lucrare? În primul rând, poziţia mea faţă de natură, faţă de care am o repulsie, pentru că este haotică şi oarbă şi este sursă a tuturor nenorocirilor. Bineînţeles, în ipoteza că există.”

Însă argumentaţia care urmează se bazează pe o sumă de referinţe atât de vastă şi eterogenă, încât creează impresia unei recapitulări istovitoare a întregii bibliografii pe care trebuie să o cunoască un filosof.”

Un alt exemplu îl constituie studiul Mircea Eliade, publicat separat, dar reprodus şi în volumul Între Dumnezeu şi neamul meu. Studiul, în afară de faptul că exprimă conştiinţa apartenenţei lui Petre Ţuţea la generaţia formată sub influenţa - directă sau indirectă - a lui Nae Ionescu, prezintă interes printr-o teză surprinzătoare:

“Mircea Eliade este un om religios împlinit.”

Originalitatea perspectivei adoptate este însă pulverizată de sutele de informaţii culturale incongruente incluse în text. Erudiţia lui Mircea Eliade intră parcă în rezonanţă cu erudiţia lui Petre Ţuţea şi declanşează o adevărată sarabandă a digresiunilor. Este o comunicare frenetică între două spirite enciclopedice la care asistăm depăşiţi, ca nişte martori inoportuni.

Există scrieri de-ale lui Petre Ţuţea încă netipărite, aşa cum există scrieri de-ale lui păstrate şi azi (sau poate pierdute fără urmă) în arhivele fostei Securităţi. Identificarea şi publicarea lor constituie o imperioasă datorie morală şi culturală. Ne îngăduim însă să afirmăm încă de pe acum că tipărirea lor nu va însemna o revelaţie. Adevărata revelaţie a fost însăşi existenţa filosofului, care a îmbogăţit - printr-un fenomen spiritual asemănător cu luminiscenţa - zeci de alte existenţe.

.